Gânduri la final de stagiune

Se cuvine trasul unei linii la final de stagiune.

Toată lumea o face și în general lucrurile arată ca o indexare a ce a lucrat fiecare. Am făcut aia, am făcut aia. Mulțumesc cutare. Postările strigă toate rutina angoasată a artistului contemporan care trebuie să existe constat în fluxul rețelei sociale ca să nu fie declarat mort. Oamenii scriu chinuiți, aproape suferind. Nu vor dar trebuie. Trebuie să scriu ca să fiu. Trebuie să plătesc obolul rețelei sociale. Ea nu există decât dacă eu mă exprim pe ea și atunci presiunea și așteptările s-au organizat în așa fel încât să nu ofere alternativă: trebuie să te exprimi public. Și, în general, ai mult mai mult succes într-una din cele două extreme ale spectrului: dacă îți exprimi intimitățile adânci sau dacă umorul tău arde: e acid, rănește, instigă. Dacă îți plângi de milă sau dacă urăști cu voluptate. Demnitatea rece nu e premiabilă. E prea distantă. Prea se protejează. Ce să faci cu un om care își confruntă demonii în tihnă, fără să-i exhibe, fără să se expună? Nu e bun la nimic. Nu e transformabil în produs. Aproape că nu poți „brand-ui” nimic la o asemenea persoană. Lumea a fost dresată să vrea răni deschise sau săbii încinse la vârf. Nimic demn, nimic reținut. Nimic vertical. Nimic pe linia de mijloc.

Nici nu știu cum au trecut ultimele luni. În Septembrie anul trecut scoteam premiera cu Liliom de la Teatru Luceafărul din Chișinău și fugeam văzând cu ochii spre București ca să încep castingul și repetițiile pentru Marele Gatsby dar și să termin spectacolul început în primăvară alături de Corina: Prima Facie. A fost cam prima dată când am sărit dintr-un proiect în altul, ca regizor, cu o asemenea viteză. Drept e că mi le-am pregătit pe toate dinainte, încă din timpul verii, și am avut în fiecare context oameni mai deștepți ca mine care m-au ajutat să avansez coerent cu creația. Dar tot n-a ajuns să-mi placă săritul din proiect în proiect. Și de fapt nu săritul e problema ci lipsa unui timp de decompresie între lucrări. Sentimentul că nu te poți bucura de un lucru făcut, că nu îl poți digera, că nu poți decanta experiența înainte să intri într-o alta.

În decembrie mi-am lins rănile în Thailanda și mi-a luat 8 din cele 13 zile petrecute acolo să reușesc să mă relaxez. Tehnic vorbind am avut doar 5 zile de vacanță reală în Thailanda. Vacanță din aia bună în care mintea redevine burete, primește idei, le rulează, zboară cu ele și le face mai mari, mai frumoase. Cum să te inspiri ca artist dacă n-ai loc să te plictisești? Și cum să te mai plictisești într-o lume a internetului care și-a propus efectiv să-ți devoreze atenția? Dacă înainte de apariția rețelelor sociale creierul uman era o roată superbă de cașcaval - Facebook-ul, Instagram-ul și Tik-Tok-ul l-au transformat într-un șvaițer prin golurile căruia poți băga crengi lungi, mizerabile și pline de noduri, dintr-un capăt în altul.

Oamenii nu mai vor să-și țină mintea într-un singur loc. Aproape că nu mai pot. Nu mai sunt în stare. Actorii (dar și regizorii) care reușesc să renunțe la telefoane în timpul repetițiilor fug cu sălbăticie spre ele în prima secundă de pauză. Iqos-urile au rezolvat nevoia gestului nervos de a fuma (într-o lume care reușise să elimine țigara din sala de repetiție) și te trezești cu actori care fumează în scenă, când n-au activitate, în timp ce colegii lor repetă. Ai putea să te înfurii și să-i învinuiești de lipsă de profesionalism sau indolență (și sigur că așa e) dar din punctul meu de vedere e mai mult de atât: e o boală. E mintea învinsă, subjugată de compulsii a unor oameni care nu mai vor să evadeze din cotidian în munca pe care o depun. Ci amestecă cotidianul cu munca într-un melanj post-modern care produce arta de calitate îndoielnică de care, în cele mai multe dintre situații, avem parte. Această toleranță stupidă pe care am dezvoltat-o față de tot și toate, ca să putem continua să lucrăm, această lipsă de disciplină dublată de disprețul nedisimulat pentru performanța obținută prin muncă, ne-au adus în lumea unui teatru al mediocrității îngăduite. Urmărim mult, apreciem fără discernământ dar rareori mai întâlnim revelația cathartică în lucrul nostru sau urmărind munca colegilor noștri. Asta pentru că avem mintea șvaițer. Gândim fragmentat, trăim fragmentat și lucrăm fragmentat.

În Februarie am început repetițiile la Ferma Animalelor. Eram odihnit după vacanță și pregătit de o nouă provocare. Și nu știu cum altfel aș fi ajuns la capăt dacă n-aș fi început repetițiile odihnit fiindcă a fost unul din procesele de lucru cele mai circumvolute din câte cam parcurs până acum. Drumuri înfundate la fiecare pas, reîntoarceri și reluări de la capăt, încercări și greșeli, reorganizări ale discursului și chiar ale spațiului până la un produs final de care, slavă Domnului, acum ne putem bucura. Spectacolul a avut succes. Reprezentațiile s-au vândut în câteva secunde după punerea în vânzare. Trupa Teatrului Mic e într-un vârf de formă, publicul o iubește și (deci) într-un fel sau altul a iubit și spectacolul - m-au iubit și pe mine. Cel mai recent motiv de bucurie e că spectacolul a fost selecționat în FNT.

Succesul Fermei Animalelor m-a făcut să reflectez (pentru a câta oară?) la efemeritatea dar mai ales la caracterul conjunctural al succesului în teatru. Traversez criza vârstei de mijloc, parcurg durerile creșterii (sau cum altfel s-or numi astea?) și mă uit cu ochi mari și umezi către alte spectacole pe care le-am făcut (unele poate la fel de bune ca Ferma Animalelor) care nu s-au bucurat de același succes. Și sufăr pentru ele ca un părinte care suferă că nu toți copiii lui care au avut potențial au ajuns olimpici. Și apoi zâmbesc amar gândindu-mă la chinul naivilor care luptă pentru egalitate într-o lume a cărei biologie e profund inegală. Și-mi reamintesc (pentru a câta oară?) că asta e ceva cu care trebuie să mă împac. Nu echitatea e fundamentul vieții pe pământ ci biologia pură, întâmplătoare, conjuncturală dar nu neapărat lipsită de discernământ. Cu alte cuvinte: există o explicație pentru orice. Numai că nu tot timpul e explicația pe care ne place să o auzim.

E șase iulie și urmează să plec în vacanță. Am nevoie de o vacanță fiindcă urmează vremuri grele. Și mai grele decât au fost până acum. Suntem în ochiul unei furtuni. E liniște deocamdată dar nu mai durează mult. Și ca orice furnică naivă în mijlocul universului, profit de momentul de liniște ca să pornesc o nouă aventură. Îmi mai iau ceva în spinare înainte să mă absoarbă furtuna la loc: Înființez o companie privată de teatru. La toamnă avem premiera inaugurală. Și nu pot decât să sper că viața răsplătește inconștiența nebunilor.

Să fie soare!