despre nevoia unei revoluții?
sau inutilitatea ei.
nu m-am simțit niciodată capabil de activism. asta pentru că deși admir candoarea încrâncenată cu care unii și alții apără teme mi s-a părut tot timpul că certitudinea cu care o fac e vecină cu prostia crasă. orice om sigur de ceva (într-un alt fel decât în felul acela Socratic în care e sănătos să știi ce nu știi) mi se pare un pericol în plus la masa atât de necesară a tăcerii colective. vorbim enorm, aruncăm cuvinte, scriem infinit și ne încrâncenăm pe părerile vecinilor de parcă ar fi părerile cuiva cu care ar trebui să împărțim patul, masa, viața și creșterea copiilor. suntem singuri și vom fi din ce în ce mai singuri pe măsură ce ne va scădea vertiginos toleranța la compromis.
la psihoza colectivă (conform căreia e bine să ne sărim unii altora la gât sau, cealaltă extremă, să ne îngăduim excesiv în virtutea acelei fade și la fel de stupide atitudini de tipul „e loc pentru toată lumea”) contribuie decisiv rețelele sociale. asta o știm deja. simțim cancerul mental la care ele ne supun, oboseala sufletească și spiritul în disoluție pe care îl favorizează. ne petrecem o bună parte din zi printre părerile altora comunicate într-un număr limitat de caractere și devenim din ce în ce mai puțini capabili să consumăm sau să producem opinii nuanțate care se exercită pe mai mult de jumătate de pagină A4. literatura clasică, de pildă, devine din ce în ce mai greu digerabilă fiindcă nu trage concluzii pripite și nu rezolvă lumea în două paragrafe. operele mari îndeamnă la reflecție nu la revoluții. și cum societatea are nevoie de ciraci, de oameni care să adere repede, scurt și decisiv la o viziune sau alta și apoi să acționeze public în favoarea ei, sunt deja ani buni de când suntem păcăliți că la adevăr se poate ajunge repede și pe drumul cel mai scurt.
așa am ajuns unde suntem. incapabili să rumegăm alte idei decât cele fast-food, gata preparate, asezonate cu condimente de larg consum care plac tuturor și nu deranjează pe nimeni.
asupra domeniului în care activez (spunerea de povești pe scenă și pe ecran) boala socială pe care am încercat să o descriu mai sus are un efect răvășitor care schimbă radical felul în care consumăm teatru și film. iar problema de fond stă în viteza cu care atât profesioniștii dar mai ales spectatorii sunt presați să opineze articulat, radical și „en masse” despre lucrul pe care l-au văzut. de câte ori merg la un spectacol de teatru, indiferent de sentimentul meu inițial în ceea ce îl privește, sunt terorizat de gândul că atunci când voi ieși afară va trebui să răspund rapid și cât mai simplu la inevitabila întrebare: „Ți-a plăcut?”. este o întrebare de un barbarism evident. ea reflectă atitudinea unei societăți utilitariste care se închină la date statistice și informație „obiectivă”. numai că un spectacol de teatru nu e un Latte Macchiato. și nu e nici o problemă simplă de matematică care poate fi rezolvată mental într-un timp foarte scurt de un olimpic în domeniu. un spectacol de teatru e un complex de eforturi individuale de creație plasate în slujba unei povești (sau, după caz, a unei obsesii regizorale) și ca să poți opina coerent în urma receptării lui ai nevoie de timp.
în locul acestei derizorii și adolescentine întrebări („Ți-a plăcut?”) încurajez mai degrabă orice spectator să identifice trei lucruri care i s-au părut funcționale, interesante, originale, plăcute, amuzante în spectacolul văzut și trei lucruri care i s-au părut disfuncționale, parazitare, deplasate, în dezacord cu universul propus etc. e posibil ca acest tip de problematizare să nască discuții mai complexe și să folosească sănătos experiența colectivă a urmăririi unui spectacol ca punct de pornire pentru meditații mai ample asupra vieții dar mai ales asupra domeniului.
înainte să închei aș dori să mai punctez un lucru.
în acest haloimăs în care ne simțim obligați să știm chiar și atunci când nu suntem siguri, să ne pricepem cu orice preț acolo unde nu avem neapărat expertiză, are de câștigat un anume tip de spectacol popular pe care îl remarc din ce în ce mai des în teatrul RO și care funcționează după o rețetă de o simplitate amuțitoare: aceea în care scene de un comic savuros interpretate de actori buni sunt alternate cu scene sau monoloage dramatice în care actorul „bagă vocea tristă” în timp ce pe fundal se aude o muzică la fel. spectacole, deci, care telefonează emoția și care explică spectatorului ce trebuie să simtă. spectacole ca niște telenovele glorificate în care organul emoțional al spectatorului e stimulat cu vulgaritate într-o asemenea măsură încât e imposibil ca la final să nu aibă o formă de orgasm emoțional pe care să-l confunde cu catharsisul. spectacole care arată, parcă, în felul în care credeam și eu că trebuie să arate teatrul atunci când aveam 16 ani. făcute totuși de niște creatori adulți, asumați și profesionalizați. ce să credem despre ei și opera lor? că sunt blocați în adolescență sau că fac cu bună știință lucruri pentru un public încremenit într-un timp mental în care lucrurile sunt doar albe sau negre? doar vesele și triste. doar bune sau rele. și nimic, dar absolut nimic, pe linia de mijloc a spectrului. sau, de ce nu, nimic în adevăratele și greu digerabilele lui extreme.
