Articolul de joi, vineri.

„Sarcina mea este să am talent.” - A.P. Cehov

Salutare străine!

Știu, e vineri.

Ți-am promis că vei primi vești de la mine în fiecare joi, o dată la două săptămâni. De fapt, așa de mică e atenția lumii la detalii în epoca asta aglomerată cu informație că poate nici n-ai reținut exact. Poate nici nu știai că îmi propun să-ți scriu în fiecare joi. Poate nici nu te-ai lămurit bine ce e Substack dar poate că îți place de mine atât de mult încât ai dat pur și simplu subscribe, cu sălbăticie, fără să-nțelegi exact despre ce e vorba. Sau poate nu-ți place de mine dar vrei să-ți ții dușmanii aproape fiindcă așa ai auzit că e inteligent. Mă rog. Orice e posibil.

Bref. Am promis că scriu joi. Azi e vineri. N-am scris joi. Am fost cu placa la Sinaia, activitate recreativă pe care ți-o recomand și ție dacă îți permite bugetul (deși îți promit că nu te costă enorm să încerci măcar o dată ca să vezi care-i treaba) și dacă nu ți-e frică de oase rupte sau mai știu eu ce alte alea

Poză cu mine, văr-miu și un cetățean american la Cota 2000. Ghici care-s eu, care-i văr-miu și care-i cetățeanul american!

Bref 2. Cum mă dădeam eu ieri pe pârtiile patriei, mi-am dat seama că-i joi și că trebuie să scriu. Dar multe calorii consumă omul făcând sportul numit snowboard și seara la hotel parcă mai degrabă îți vine să dormi decât să scrii. Mai ales după tochitura de la Cabana Schiorilor.

Bref 3. Iată-mă vineri, la București, întârziat la program și victimă a unei idei simple:

Fiindcă datul cu placa e una din activitățile care îmi aduc bucurie pură și liniște m-am gândit să-ți recomand câteva chestii pe care le-am văzut sau le-am ascultat în ultimul timp și care mi-au adus la rândul lor bucurie, liniște sau care mi-au satisfăcut nevoia de cunoaștere.

În cele ce urmează o să-ți povestesc despre:

un podcast,
o carte,
un album muzical (+un (alt) podcast)
și un film.

Le iau în ordine.

Podcastul se numește „Things Fell Apart” (îl găsești aici) și este o investigație jurnalistică scrisă și narată de Jon Ronson. Jon Ronson e autorul cărții „The Men Who Stare at Goats” (2004) care în 2009 a devenit un film cu George Clooney (și Kevin Spacey dar despre el nu vorbim #canceeel). Tot Jon Ronson a scris și „The Psycopath Test” în care încearcă să ne convingă că suntem mai mulți psihopați pe lume decât credem. Și tot el a scris „So You’ve Been Publicly Shamed”. O carte despre umilirea publică în epoca internetului și locul în care am descoperit pentru prima dată povestea „fetei cu rahatul” . Incidentul din Seoul, Coreea de Sud care a inspirat scenariul debutului meu în lungmetraj: #dogpoopgirl. (Că dacă nu e puțin vorba și despre mine parcă n-are sens.)

Bref 4. „Things Fell Apart” se întinde (deocamdată) pe două sezoane și încearcă să analizeze (cvasi-obiectiv dar cu un slight bias în zona liberală) cum am ajuns, ca societate globală, să fim victimele obsesiv-compulsive ale ceea ce spațiul anglo-saxon numește „culture wars”. Adică cum am ajuns să ne izolăm în triburi tributare (#wink) ideologiilor de stânga sau de dreapta (ambele radicale), să nu mai putem vorbi om cu om și să nu mai putem dezbate pe bune în încercarea de a înțelege lumea înconjurătoare. Nu intru în (mai multe) detalii. Merită să ascultați podcastul. Merită să-i citiți cărțile. Merită să nu fiți radicali. Deși recunosc: e teribil de stresant să gândești nuanțat. Trebuie mereu să-ți pui mereu problema că s-ar putea să nu ai dreptate. Ceea ce este, într-adevăr, angoasant.

Mă rog. Cartea acum.

E vorba despre biografia lui Cehov scrisă de Henri Troyat. Da, știu, I’m such a boomer. E scrisă de un om căruia-i plăcea munca despre un alt om căruia-i plăcea munca. Cu alte cuvinte, o lucrare temeinică despre un om temeinic. Citez, în cele ce urmează, 2-3 fragmente dintr-o porțiune care m-a uns la suflet:

1. „Mă tem de cei care caută tendințe printre rânduri și de cei care vor să mă vadă neapărat liberal ori conservator. Eu nu sunt nici liberal, nici conservator, nici moderat, nici ascet, nici indiferentist. Aș vrea să fiu un artist liber — regret numai că Dumnezeu nu mi-a dat forța să fiu unul.”

2. „Mie mi se pare că nu scriitorii trebuie să rezolve probleme ca dumnezeirea, pesimismul și celelalte. Sarcina scriitorului este numai să arate cine, cum și în ce împrejurări a vorbit sau a gândit despre Dumnezeu și despre pesimism. Artistul nu trebuie să fie judecătorul personajelor sale și a ceea ce vorbesc acestea, ci numai un martor obiectiv… aprecierea o vor da jurații, adică cititorii. Sarcina mea este să am talent, adică să fiu în stare să deosebesc problemele importante de cele neimportante, să fiu în stare să pun în lumină personajele și să vorbesc pe limba lor.”

3. „E rău când artistul se apucă de un lucru care nu se pricepe. Pentru probleme speciale, avem specialiști. Este treaba lor să aprecieze obștea, destinele capitalului, efectul dăunător al beției, cizmele, bolile femeiești… Artistul trebuie să se pronunțe numai acolo unde se pricepe.”

Amin.

Albumul muzical.

Am o eroare de soft la creieraș. În sensul în care când simt pe internete (și în general în lume) că un lucru (fie el om sau idee) începe să devină popular (adicătelea intră în trend), începe să mă intereseze mai puțin. Asta e și bine fiindcă mă ține departe de mode trecătoare dar e și rău fiindcă ratez lucruri bune (chiar foarte bune) din prejudecata că dacă plac multora (sau dacă cel care le creează are parte de o prea mare platformă de expresie) sigur e ceva suspect cu ele.

Ei bine, mă mai și înșel. De exemplu am greșit fiindcă n-am fost niciodată atent până la capăt la ce are de spus cobzarul Simion Bogdan-Mihai. Pe care vă invit să-l vedeți și ascultați în podcastul lui Exarhu unde cunoscuta gazdă ia o pauză de la glume, giumbușlucuri și comicării ca reacție organică (cred eu) la întâlnirea cu un artist care vorbește cinstit și deschis despre lucruri în care crede și pe care le iubește.

Dar nu despre podcast e recomandarea asta. Ci despre primul album al lui Simion Bogdan-Mihai: „Valahia în Demol”. Scos în 2021. Cinci cânticele încadrate de două înregistrări cu extrase din jurnalul de călătorie în România de atunci (care, tehnic, nu exista cum o știm azi și nu se numea România) al contelui Anatoly Nikolaievich Demidov. Fun fact: într-una din aceste coperțele, contele povestește despre haitele de câini vagabonzi din Giurgiu la care face referire și Jupân Dumitrache în Noaptea Furtunoasă a lui Caragiale. Înapoi la muzică: preferata mea din suita de melodii e „Chira Chiralina”. Văd că place multora (are steluță din aia pe Apple Music) ceea ce îmi demonstrează încă o dată că gusturile mele muzicale sunt needucate și deci că la nivel de recepție, la capitolul muzică, mă încadrez în grupul sociologic numit „marea masă”.

Cu riscul de a coborî nepermis nivelul, pe mine și treaba asta de la Alina Eremia m-a rupt acum vreo trei ani când a apărut. Mă rog. Fiecare cu luminile și umbrele lui.

Filmul ziceam.

Am scris despre el și pe Facebook (#bleah). Se numește „The Holdovers” și este ultima încercare regizorală a lui Alexander Payne. Un regizor aparte pe care sistemul nu prea știe unde să-l încadreze fiindcă îl trage ața către filme soft și destul de apolitice, despre oameni. Povestea este a unui profesor mizantrop (Paul Giamatti) care e nevoit să-și petreacă vacanța de iarnă în campus, alături de unul dintre elevi și de bucătăreasa colegiului. Cum spuneam: o poveste despre oameni care m-a liniștit și mi-a redat credința în specie, așa cum mă liniștesc (dar fără să-mi recapăt neapărat credința în specie) și când mă dau pe pârtie.

Despre aceste lucruri (și nu despre altele) am vrut să vă povestesc săptămâna asta!

Weekend frumos, stimați cititori, și să ne reauzim cu bine peste două săptămâni.

Joi.

…

Sau vineri?