Aici trebuia să fie un manifest

Înființez o companie de teatru.

Visam să scriu un manifest, un fel de white paper, care să-i ofere baza pentru care să existe. Și iată-mă, în ziua pentru care stabilisem acest deadline, fără niciun pic de inspirație.

Mi-e mai clar ca o picătură de rouă de ce fac ceea ce fac, de ce urmăresc ceea ce urmăresc. Îmi este limpede, intuitiv, lucrul în căutarea căruia sunt, dar îmi este foarte dificil să-l pun în cuvinte. Din frică, de exemplu. Din groaza că, de cele mai multe ori, cuvintele sunt gratii pe care le punem spiritului atunci când vrem să-l ținem înăuntru. Ori eu înființez această companie de teatru în căutarea libertății de creație. În căutarea coerenței, consistenței, temeiniciei.

Vreau să fac teatru așa cum visez. Și, atenție, am spus să fac teatru așa cum visez, nu teatrul la care visez. Cu alte cuvinte, ambițiile mele nu sunt formale. Nu au legătură cu rezultatul final, ci mai degrabă cu procesul de lucru. Vreau să fac un teatru în care oamenii să parcurgă procesul temeinic, să-l trăiască pe dinăuntru, nu doar să-l traverseze la suprafață. Să fie disciplinați, implicați, determinați. Să vină la muncă pentru muncă, nu pentru conversațiile din pauză. Să ne aruncăm obsesiv, cu capul înainte, în texte și dramaturgi mari; să-i pătrundem, să-i parcurgem, să-i înțelegem în spirit, chiar dacă de multe ori lucrăm pe traduceri, ceea ce nu face decât să mărească distanța dintre ce-a vrut autorul să spună și ce înțelegem noi.

M-am apucat de asta la începutul anului, obosit după o premieră, căutându-mi sensul. Altul decât acela de a bifa reușite, de a indexa premiere. Aveam nevoie să mă provoc, să mă reîndrăgostesc de teatru așa cum îl iubeam când am început ca actor: cu inconștiență, cu pasiune determinată. Aveam nevoie să lucrez cu oameni care pot fi la fel de obsedați ca mine. De înțelesuri, de sensuri, de bucuria de a lucra în acest domeniu extraordinar.

Nu e un moment bun. Ne-am obișnuit de mult să ne lingem rănile, scâncind printre aburii de alcool, că nu contăm. În esență, da, nu contăm. Pentru guvernanți, pentru societate. Teatrul „înalt” e, de cele mai multe ori, deghizat într-o delicatesă situată la marginea cetății. Le dă unora ocazia să fie snobi, iar altora șansa să se exprime în singurul sens pe care-l cunosc: haotic, egolatru, aproape isteric.

Austeritate, tăieri, discuții cu apropiații despre ce înseamnă să fii popular și ce înseamnă să-ți faci meseria temeinic. Nu e obligatoriu să fie lucruri care se exclud, și totuși, invariabil, în prea intensa căutare a exteriorului ești obligat să sacrifici ceva din interior. Echilibrul e greu de păstrat și puțini sunt aceia care reușesc.

Eu nu sunt un tip super organizat. Nu dospesc de hărnicie. Reflexul meu e să stau degeaba, dar mi-l înfrâng în fiecare zi, știind că viața are mai mult sens dacă îți cauți un scop decât dacă recunoști că n-ai unul. Caut să fac teatrul pe care îl înțeleg, așa cum îl înțeleg. Și caut să înțeleg teatrul în timp ce-l fac. Pentru asta m-am înconjurat de prieteni, colegi, artiști pe care îi admir și îi respect — și facem un prim spectacol.

O primă cărămidă din ceea ce va deveni compania de teatru Thin Red Line. Se numește așa pentru că, atunci când am înființat entitatea legală din spatele ei, am căutat un titlu și ne-am amintit de filmul lui Terrence Malick. Pe scurt: Thin Red Line se referă la un grup de soldați care reușesc să reziste în fața unui inamic care îi depășește numeric. Așa ne simțeam atunci. Ca niște unii cărora le place un teatru care își găsește greu locul în piața autohtonă. Un teatru preocupat de motivele pentru care autorul a luat pixul în mână când s-a apucat să scrie piesa, nu de ambiții regizorale sau actoricești superflue. Un teatru care caută să înțeleagă, nu să se remarce. Un teatru mai apropiat de ethosul britanic decât de cel continental.

Așa vrem să facem. Să jucăm bine, intens, meșteșugăresc. Să jucăm în așa fel încât spectatorul să înțeleagă de ce suntem noi pe scenă și nu el. Să reamintim prin ceea ce facem că avem o meserie, că ne-a luat ani de zile să ne deprindem cu ea, că ea necesită talent, muncă, dedicare, determinare. Meseria noastră e să luăm partituri gata scrise și să le facem să sune ca și cum țâșnesc din gurile noastre azi, pentru prima oară. Aceasta este magia teatrului și pentru asta ne propunem să muncim.

Iar vouă nu vă rămâne decât să intrați în sală și să vă lăsați apucați de ceafă de o mână invizibilă care vă va scufunda în voi înșivă și apoi vă va scoate repede la suprafață, ca să nu muriți înecați de prea mult sine — botezându-vă astfel, cathartic.

Un asemenea teatru se face greu și nu iese tot timpul. Dar cred că e un deziderat cinstit pentru vremurile pe care le trăim.

Andrei Huțuleac - 12 August 2025